Toamnele, la Moldova, toamnele…


mi-aduc aminte cu drag de Moldova mea. De Adolescenţa mea cu prieteni şi idile de amore…de „condusul” acasă de 3km peste dealuri…de migraţia nocturnă a băieţilor din Hulboca la porţile Ghetlovei şi a vâprovenilor la Hulboaca şi tot aşa…
Eram prietenoşi, eram uniţi, eram veseli şi eram fericiţi cu tare puţin.
Dar hramurile noastre….când se umplea asfaltul din fata clubului, şi nu aşa, dar pe categorii: puştimea în faţă, tineretul la mijloc şi gospodarii în spate. Dar brazii sprijiniţi câte o seară întreagă? da plimbările pe întuneric pân la marginea satului şi strângerile de mână care te electrocutau? Da evenimentul de importanţă astronomică atunci când a venit să cânte la hram Gheorghe Ţopa?
Părul pus pe hârtiuţe şi ţinut o noapte pentru zulufi, rochiţa cea mai frumoasă, pantofi cumpăraţi special cu ocazia hramului, ori a Paştelui.
Porţile vopsite, cu maşini la poartă şi zgomot de nepoţi, liliac înflorit, joc până dimineaţa. Umblat noaptea pe drumuri luminate numai de stele şi lună, minunate nopţi albe de vară pe drumul dintre Ghetlova şi Hulboaca. Mers vara la iaz cu plăcinte calde cu cartofi făcute de mama, stat la masă şi voie bună.
Vacanţele lungi de vară când după o săptâmană de stat în soare, ajungeai sâmbată seara, dădeai faţa arsă cu chişleac, făceai focul în baie, rodeai călcâiele de crăpături, te schimbai şi gata, repede ieşeai la băiatul acela care te aştepta de juma’ de ceas şi o luaţi cătinel, ori spre discotecă, ori spre grădiniţă – minunat loc de randevu, pentru că avea şi încă mai are 4 pavilioane acoperite unde puteai sa te aşezi.
Nimic din asta nu mai este acum.
Hramul e umbra celui de odinioară, şi nu numai la noi in sat se intampla asa. Ori că eu vin mult prea rar acasă?
Ai mei colegi de Paşte se duc prin străinătaţuri. Orice ar fi, eu vreau Acasă!
Acasă unde mama gateşte cea mai simplă şi mai bună zeamă de gaină din lume şi pârjoale, şi răsol, iar noi, fetele, facem curăţenie şi copturi, şi tort.
Am plecat copii de acasă – chiar că de copii am plecat şi drumul spre întoarcere-i tot mai subţire.
Înainte aveam complexe…că ceea nu e aşa cum ar trebui, că unele sunt vechi, ca altele nu-s ca la alţii. Acum îmi admir şi respect părinţii pentru tot ce au reuşit să facă şi mi s-a întărit destul spinarea cât sa am mândrie şi dragoste şi nimic altceva.
Dor de casă şi de copilărie…

stupefacţie


cum sa povestesc.
Intr-o lume paralela cu a noastra, 2 oameni se iubeau, la propriu. Numai ca, la sfarsit, cand ar fi trebuit sa fie, poate, un te iubesc sau un alint, au fost doar 2 priviri (goale?) si o tacere. Trecerea din cealalta dimensiune in realitate a fost fulgeratoare, luminile s-au aprins, decorurile fabuloase in intuneric au aparut ca spoieli si butaforie.

Hainele care nu imbraca nimic stau in depozite, nu pe oameni.

Blocajele de comunicare si pozitionarea in roluri fortate nu ajuta nici ele. Numai pentru ca vrei, nu inseamna ca se si intampla. Pentru ca, stii, trebuie sa ai motive pentru a face ceva, motive din fiinta ta, nu din dorintele altora sau date de curent. Nu ajunge. Nu.

Un motiv bun ar fi sa stii ca esti iubit si acceptat asa cum esti si pentru ceea ce esti, un altul ar fi sa stii ca poti sa te increzi in omul din tine si alte cate…Pentru ca, da, daca un om doreste sa te schimbe foarte mult, s-ar putea sa nu te vrea pe Tine de fapt. Pentru ca, chiar de te schimbi, o vei face in felul si in timpul tau, nu al celuilalt si schimbarea ta va arata altfel.

…just being myself…