de ce nu-mi pasa (de F…) si alte insiruiri.


Nu-mi pasă de Facebook, deşi exprimarea corectă ar fi că îl ignor conştient. Şi de ciudă ce am pe această reţea, nici nu o pun în titlu, ca nu ea să fie cea pentru care s-ar putea ajunge aici.
De ce?
– Pentru că e o bază de date cu interogare prea rapidă şi „face recognition” eficient;
– pentru ca am o părere bună despre mine şi mă consider mai mult decât nişte date de profil;
-pentru că dacă vreau sa am o fermă şi să culeg struguri, şi să îngrijesc animale, pot foarte bine să ma duc acasă;
– pentru că nu vreau sa fac conexiuni. Nu e bine, dar acum asta e;
– pentru că nu vreau sa dau „like” si „ignore” şi să am o sumedenie de prieteni pe care îi ştiu numai la faţă;
-pentru că nu vreau să categorisesc oamenii aşa de repede;
– explicaţia importanto-paradoxală: pentru că am deja cont, cu prieteni şi poze şi toate, pe odnoklassniki 😀 (da, da, m-aţi prins!) unde ce-i drept prieteniile sunt aşa de vechi şi îs oameni pe care nu i-am vazut cu anii, dar, pentru că sunt oameni de acasă, legaturile-s aşa mai perene…nu au nevoie de contact fizic pentru a exista.

Este dreptul nostru ca oameni să fim ceva mai mult decât rezultatele interogării unei baze de date pe „n” criterii. „Se mută viaţa pe Facebook.” Oare? Chiar aşa o fi? Eu încă dorm şi mi-e foame, şi vreau îmbraţişată, şi nimic din astea nu se face din dublu click.

Chiar, aş putea să spun ca în sat există un fel de minte colectivă. Chiar de nu vezi oamenii cu anii şi când îi vezi, ori au crescut, ori s-au insurat, ori au însurit – funcţie de etapele vieţii fiecăruia – tot crezi că îl cunoşti pe acel om şi că stii ce gandeste el. Chiar de atunci cand vezi fetiţa crescută fată şi o recunoşti numai după ochi, tot îţi pare că ştii aşa de multe despre ea.
Desigur că nu este aşa, dar noi oamenii stim foarte bine să catalogăm şi să considerăm că noi şi numai noi (aşa, întămplator, dar sigur) avem, cel mai des, dreptate.
Vreau mai multă apropiere şi mai mult contact cu solul. Vreau…
Vreau mai mult decat cuvinte, mai mult decat politeţe, mai mult decât weekenduri. Vreau să aparţin. Unui loc, unui om, unei ocupaţii. Eu a lor, ele ale mele, una în intampinarea celeilalte. Vreau să merg apăsat, nu pe vârfuri.

Am primit o carte de nuvele şi jurnal, ale lui Catherine Mansfield. E o neozelandeză ce a locuit în Europa anilor 20-40. Nuvelele scrise de ea sunt istorisiri foarte frumoase…foarte valabile. Azi cu ideea ei pusă numai într-o nuvelă, unii ar face 2 sezoane de serial, ba şi un lungmetraj după. Mă gândeam că poate ea le-a scris pe toate şi s-a grabit cu ele pentru că ele, povestile, erau vii, se întamplau sau se întâmplaseră si îşi cereau viaţă şi în scris. Mici situaţii de viaţă, figuri aşa de bine conturate, chipuri aşa de clare, aproape le vezi.
Mereu m-au plictisit descrierile bărbăteşti, impersonale, lungi ca ziua de mâne – gen Sadoveanu, dar daca scriitura are emoţie, atunci prinde şi culoare, şi substanţă, şi volum.

Dacă te duci la Balchik pursisimplu, cred că e una. Dacă te duci după „Pânză de Paianjen”, e altceva. Oricum locul are o poveste aşezată în grădini şi în terase, poveste pe care, dacă ai timp, o culegi din inscripţiile puse din loc în loc, dar o şi simţi, numai imaginându-ţi cum curgea atunci timpul. Altfel, aerul e alburiu, moale şi molesitor, plaja e zgârcită în nisip şi plină de soare, iar la peisaj ai dealuri din piatra poroasă şi mult, mult orizont.

Muntele îl poţi cuceri, marea poţi doar să o curtezi, să o încerci la valuri, să te joci în ea – dacă te primeşte. Muntele-i bărbat, iar marea femeie… 🙂

Despre cum iti da Redbull aaaripi, dar nu si minte!


Duminicuta asta, eu si jumatatea mea ne-am petrecut dupa amiaza la Redbull Flugtag, competitie artistico-inginereasca de sarit in Dambovita. Mi-a placut ca am vazut oameni care isi pun mintea si incearca sa nascoceasca zborul sub forma de fotoliu, albina, dragon, roata de cascaval , betoniera si asa mai departe, cat va tine imaginatia. Si se si distreaza facand asta! 🙂

Astia-s castigatorii, detasat 🙂

Ce nu mi-a placut, e ca dupa concurs, tot ce am gasit pe internet a fost stirea despre fata care s-a accidentat, cazand din plin pe „aparatul” ei de zbor. Ea stia ca pianele nu zboara, dar nu cred ca s-a gandit ca daca zbori tu dupa ele de la 10m, fundului tau n-o sa-i placa atingerea lemnului , chiar de-i alb si lacuit. Eu mai tin minte numai o fizica de balta, dar mi se pare totusi elementar ca la contactul a doua materiale sa cedeze cel mai slab – corpul uman adica. Si nici de vreo reactie a lemnului cu apa care sa-l transforme in burete nu am auzit…

Desigur, daca omul nu stie, ar trebui sa i se spuie si sa i se interzica asemenea scamatorii prost gandite si accidentul mi se pare o scapare grava a organizatorilor. Plus ca presa panicoida numai asta a si scos in evidenta din concurs, nu creativitatea, pasiunea si curajul echipelor.

In 2007 castigatorii au fost niste prieteni de la Iasi care nu au inventat roata, dar au fost eficienti si amuzanti.

Concluzia mea dupa concurs? Suntem buni performeri, dar la inginerie mai avem de lucru…

Horoscop septembrie 2010


M-am obisnuit sa filtrez informatia pe care o primesc. Adica cine zice, cine este persoana si contextul zicerii sunt factori care valideaza sau nu o informatie. Totusi, ma mir, cum de acest filtru trece mereu, ca un supervirus, ghici ce? Horoscopul!!Ascultam pe Urania si cred ca femeia aceea a avut o saptamana proasta, altfel nu stiu de unde scosese atatea lucruri rele pt o singura saptamana. Acum o sa ziceti ca daca imi spunea de bine, ii dadeam dreptate. Poate. Poate ca sigur…ca ne place sa credem ce-i de bine, dar am activat automat filtrarea atunci cand am auzit atatea rele gramada… Da, viata este grea, dar devine ea oare mai usoara atunci cand, asa teposi si spinosi cum suntem deja, auzim ca nu ar strica sa fim si mai retinuti, mai secretosi, mai ascunsi in carapace. Hei, cred ca sa fii mai retinut decat atat nu exista!

Si la o adica, de unde atata incredere oarba in ceva ce zice cineva, de undeva. De bine sau de rau, de unde stiu ei? De ce i-am crede? De ce lasam pe cineva, de la Protv, de la Antena, de pe Eva, nici nu conteaza de unde, sa ne creeze predispozitii, sa ne influenteze soarta…ce naivi suntem.
Eu zic sa fim singuri proprii nostri oracoli. Iar daca ascultam de niste previziuni, astea sa fie unele economice, meteo, politice. Emise pe baza unor studii si a unor algoritmi, si a unor tendinte.

Stele, ne-stele, nu zic, totul este interconectat. Totusi, pentru ca nu cunosc domeniul, mi se pare naiv sa ma incred in enunturile astrologilor.
Eu zic sa fiu propriul meu astrolog. Sa-mi gandesc viitorul, sa tin ochii larg deschisi, urechile ciulite si mintea treaza. Sa-mi pun visele pe linia de inaintare, sa le dau viata. Sa dau ce mi se cere, sa cer ce vreau. Sa pun pe “DA” in fata si sa muncesc cand e de muncit si sa rad cand e de ras. Sa invat si sa uit de “Nu acum”. Pun pariu ca rata de eroare va fi undeva tot pe acolo cu cea a horoscopului, dar cea de satisfactie… pan la cer, sau pana in prapastie…
Voi ce alegeti intre “eficient” si “eficace”? Intre a fi unde vreti sa fiti, indiferent de costuri si resurse, sau a balansa costurile si resursele – bani, timp, rabdare – in asa fel ca rezultatul sa fie maxim per unitate. Cata rabdare mai aveti?

la un ceai, de dimineata


deci…pentru azi ce sa fie?
Decizii…decizii…cum zice Alex: „ai asa de multe de facut, ca te asezi pe pat, sa te gandesti la asta” of.:)
Sunt multe, multe de facut, unele nu asa placute si parca mereu ai vrea sa sari spre partea distractiva, aia cu bautura cu umbreluta, sau concertul, sau sunetul rotilor de la role sub picioare, in bataia vantului in parc. Dar cu praful ce ne facem? Dar cu cardul care tipa ca vrea la banca? Dar cu frigiderul gol? So…no more Carrie Bradshaw pentru azi.
Carrie…Carrie ar merita un post numai al ei. Si toata iubirea mea pentru SATC, serialul care inca se lateste pe 6GB pe hardul meu, dupa 4 ani de la download. Cand eram la Iasi si ramaneam in cate o seara singura, nu ma suparam deloc. O punga mare de alunite si cateva episoade, si parca as fi petrecut o zi cu cele mai bune prietene ale mele, desigur in lumea lor stralucitoare.

Bine, si ea, fata aceea nu frumoasa, dar placuta, cu zambetul larg si inima mare, care-si punea aceleasi intrebari ca si mine, chiar daca de pe o pereche de tocuri mai inalte si mai cu staif.
Primul SaTC de ecran mare m-a prins, la al doilea in schimb nu am mai rezistat. Prea multe haine insirate si prea putine evenimente notabile. Hainele erau decorul frumos, partea ilustrativa, nu trebuiau sa vie sa astupe cu haine sufletul lor.

Bine, bine…ma duc.In viata ma duc. 🙂


ma gandesc…(gandurile fiind, oricum, specialitatea casei)
la mai multe ma gandesc.
Cand traversam trecerea de pietoni spre casa, ma gandeam ca daca ar fi sa spun un singur lucru pe care m-au invatat constructiile, este ca TOTUL CURGE. Momentele se rabat, eforturile se redistribuie, totul se misca unitar, nimic nu se pierde.
Asa o fi si in viata? Atunci, daca energia mea pleaca, inseamna ca spre mine vine energia altora si eu o absorb si tot asa? Ce chestie 🙂