de ce nu-mi pasa (de F…) si alte insiruiri.


Nu-mi pasă de Facebook, deşi exprimarea corectă ar fi că îl ignor conştient. Şi de ciudă ce am pe această reţea, nici nu o pun în titlu, ca nu ea să fie cea pentru care s-ar putea ajunge aici.
De ce?
– Pentru că e o bază de date cu interogare prea rapidă şi „face recognition” eficient;
– pentru ca am o părere bună despre mine şi mă consider mai mult decât nişte date de profil;
-pentru că dacă vreau sa am o fermă şi să culeg struguri, şi să îngrijesc animale, pot foarte bine să ma duc acasă;
– pentru că nu vreau sa fac conexiuni. Nu e bine, dar acum asta e;
– pentru că nu vreau sa dau „like” si „ignore” şi să am o sumedenie de prieteni pe care îi ştiu numai la faţă;
-pentru că nu vreau să categorisesc oamenii aşa de repede;
– explicaţia importanto-paradoxală: pentru că am deja cont, cu prieteni şi poze şi toate, pe odnoklassniki 😀 (da, da, m-aţi prins!) unde ce-i drept prieteniile sunt aşa de vechi şi îs oameni pe care nu i-am vazut cu anii, dar, pentru că sunt oameni de acasă, legaturile-s aşa mai perene…nu au nevoie de contact fizic pentru a exista.

Este dreptul nostru ca oameni să fim ceva mai mult decât rezultatele interogării unei baze de date pe „n” criterii. „Se mută viaţa pe Facebook.” Oare? Chiar aşa o fi? Eu încă dorm şi mi-e foame, şi vreau îmbraţişată, şi nimic din astea nu se face din dublu click.

Chiar, aş putea să spun ca în sat există un fel de minte colectivă. Chiar de nu vezi oamenii cu anii şi când îi vezi, ori au crescut, ori s-au insurat, ori au însurit – funcţie de etapele vieţii fiecăruia – tot crezi că îl cunoşti pe acel om şi că stii ce gandeste el. Chiar de atunci cand vezi fetiţa crescută fată şi o recunoşti numai după ochi, tot îţi pare că ştii aşa de multe despre ea.
Desigur că nu este aşa, dar noi oamenii stim foarte bine să catalogăm şi să considerăm că noi şi numai noi (aşa, întămplator, dar sigur) avem, cel mai des, dreptate.
Vreau mai multă apropiere şi mai mult contact cu solul. Vreau…
Vreau mai mult decat cuvinte, mai mult decat politeţe, mai mult decât weekenduri. Vreau să aparţin. Unui loc, unui om, unei ocupaţii. Eu a lor, ele ale mele, una în intampinarea celeilalte. Vreau să merg apăsat, nu pe vârfuri.

Am primit o carte de nuvele şi jurnal, ale lui Catherine Mansfield. E o neozelandeză ce a locuit în Europa anilor 20-40. Nuvelele scrise de ea sunt istorisiri foarte frumoase…foarte valabile. Azi cu ideea ei pusă numai într-o nuvelă, unii ar face 2 sezoane de serial, ba şi un lungmetraj după. Mă gândeam că poate ea le-a scris pe toate şi s-a grabit cu ele pentru că ele, povestile, erau vii, se întamplau sau se întâmplaseră si îşi cereau viaţă şi în scris. Mici situaţii de viaţă, figuri aşa de bine conturate, chipuri aşa de clare, aproape le vezi.
Mereu m-au plictisit descrierile bărbăteşti, impersonale, lungi ca ziua de mâne – gen Sadoveanu, dar daca scriitura are emoţie, atunci prinde şi culoare, şi substanţă, şi volum.

Dacă te duci la Balchik pursisimplu, cred că e una. Dacă te duci după „Pânză de Paianjen”, e altceva. Oricum locul are o poveste aşezată în grădini şi în terase, poveste pe care, dacă ai timp, o culegi din inscripţiile puse din loc în loc, dar o şi simţi, numai imaginându-ţi cum curgea atunci timpul. Altfel, aerul e alburiu, moale şi molesitor, plaja e zgârcită în nisip şi plină de soare, iar la peisaj ai dealuri din piatra poroasă şi mult, mult orizont.

Muntele îl poţi cuceri, marea poţi doar să o curtezi, să o încerci la valuri, să te joci în ea – dacă te primeşte. Muntele-i bărbat, iar marea femeie… 🙂

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s