Gandurile de vineri


Cica mi s-au intristat ochii de cand am venit in Bucuresti. Se poate.

Ce vrei tu de fapt sa faci? Cat de adaptat te simti lumii? Cat din ce te inconjoara percepi altfel decat cu mintea? De cate din ele te poti atinge, ti-s accesibile, le vrei si le pui in agenda ta? Alegeri, alegeri.
Cat din timpul tau este de fapt al tau? Cat te pierzi, cat irosesti, cat de stapan esti pe tine? Ce poti sa spui cu voce tare: Eu stapanesc asta, asta mi-e pe masura si depinde suta la suta la mine?

Citit azi despre educatia in casa, la cutia fara pereti
De acord? Da si nu. Pentru ca a-ti invata copiii despre toate inseamna sa poti tu sa le intelegi pe toate. Desigur, poti sa faci educatia mai putin cuprinzatoare, dar mai eficienta – mai „fair”. Sa inveti bazele, principiile, sa dezvolti cu precadere partea spre care observi inclinatie naturala, sa folosesti resurse externe pentru perfectionare. sa cresti copilul ca un stejar in campie – rotat, dezvoltat pe toate directiile, cu radacinile puternice.
In acelasi timp argumentele contra educatiei acasa ar fi lipsa interactiunii cu copii de aceeasi varsta, imposibilitatea de a ii oferi o pluralitate de puncte de vedere, de a i se sadi curiozitatea si poate dragostea de ceva anume de catre un profesor pasionat, de a participa la viata sociala a scolii.
E pan la urma o alternativa. Sunt impotriva uniformizarii de aproape orice fel. Las fumatorii sa fumeze, e placerea lor. Las parintii sa aleaga educatia copiilor pe care i-au nascut. Las copii sa deseneze, in loc de mate, daca asta ii place, sa aleaga vocational, nu economic.
Daca fiecare din noi, 2 zile pe an le-am dedica locului in care traim, sa il facem mai curat, sa punem umarul sa batem un cui si sa strangem gunoiul, lumea ar deveni mai buna si mai sustenabila.

Citeam azi despre Casa eco a lui Victor Hagiu. Asa o fi. Casa asta a fost super eco si la nivel de proiectare. Imi aduc bine aminte cum unul din doctoranzii acestui profesor ii facea calculul termic, desi teza lui de doctorat era cu totul alta. Profit maxim cu investitie minima, daca se poate pe gratis. Condus master de evaluare imobiliara in care sa iti minti cursantii ca vor avea stampila de evaluator cand termina. Xeroxat de cursuri pe care le vinzi pe bani buni cursantilor, dar pe care pui facultatea sa le deconteze. Virat de 2 la suta de catre profesori intr-o fundatie condusa de domnul ilustru, care nu face nimic. Pus la lucru studenti pe promisiuni. Picat masiv de studenti pe motiv de nereproducere a virgulei din propozitia de 7 randuri. Mare om, mare profesor. Blah.

Trecea un „Nu” pe strada mare


In dimineata asta m-am trezit devreme. Stateam aseara la sfat cu o prietena. Anumite evenimente dureroase din viata ei au „ajutat-o” sa se inchida in sine, efect amplificat si de singuratatea de tip „stau singura pt ca imi place, dar totusi eu cu cine schimb o vorba seara?”. Nu e genul de burete absorbitor de pareri si sfaturi, asa ca trebuie sa-i vorbesti cu grija. I-am sugerat ceva ce imi sugerez mereu si mie. „Yes man” e varianta dusa la extrem, dar cred ca ar fi bine sa mai spunem si „Da”. Locurilor, oamenilor, posibilitatilor. E bine sa programezi, sa ai agende, sa alegi in oarece cunostinta de cauza, dar unde mai e spontaneitatea? Unde intervine diferenta intre omul viu si cel programat, ce functioneaza pe baterii de cafea? Fix aici, in interstitiul dintre propunere si primul gand de a spune „Nu” (nu pot, n-am timp, n-am bani, nu azi), micul „da” care rasare e seminta fericirii, din a carei copac isi aduc apoi aminte ca nu au mai dat muguri demult si initiativa, si speranta, si rasetul, si bucuria, si noile prietenii, si multumirea de sine.

Un gand a fost. Da-ti-l pe „Nu” jos din brate, duca-se de unde a venit.

Furnici si trotuare


Oare furnicilor le place iasomia? Şi daca da, o miros sau o mănâncă?

Furnica se ia prea in serios. Trăieşte intr-un furnicar prea mare, pe care nu-l poate cuprinde. Si, oricum, azi furnica naratoare sufera de greata metafizica…Nimica nu-i place.
Furnica invata usor melodii, cuvinte noi in limbi straine, imagini. Furnica ar vrea sa poata pune intr-un sertar al memoriei lucrurile pe care le vede. Cand merge undeva, cateodata are nevoie sa completeze imaginile cu senzatii, si atunci atinge, miroase, se inteapa. Cateodata cand merge pe strada furnica isi trece mana prin tufari, ca sa se simta mai vie. Pe furnica o enerveaza grozav ca nu stie sa debifeze autocorectia englezeasca din Word si trebuie sa fie prea atenta cand scrie.

Furnicii ii place muzica. Muzica ii hraneste sufletul. Muzica si lucrile frumoase. Natura ii da putere. Furnica e indragostita de pamant si uraste betonul. Metalul ii place, ca e suplu si rezistent, iar de culoarea, robustetea si caldura lemnului s-a innamorat de la prima vedere. Lemnul i se pare viu, ii pare rau numai ca e asa de fragil. De fapt cred ca visul arhitectonic al furnicii este o combinatie de caramida, lemn si sticla, intr-o padure. Furnicii ii plac lucurile umane, pe care le poate cuprinde si oricand ar accepta orice megatehnologie, cu conditia sa aiba interfata prietenoasa, eventual cu floricele. Nu-i plac colturile ascutite si suprafetele prea mari si prea drepte. Nu-i place conceptul de mobila de IKEA. Crede ca fiecare lucru trebuie sa aiba suflet, iceea ce nu se vinde la pachet, in stocuri mari.

Furnica are un dezvoltat simt critic. Cand e intr-o relatie, furnica ajunge sa nu aiba ce vorbi cu obiectul adoratiei dintr-o cenzura autoimpusa. Furnica nu se cere inteleasa, ci mai degraba iubita si protejata. Protejata de ce? Pai, in principiu de nimic. Ea poate fi descurcareata si singura, da i-i placut sa stie ca are spate. Furnica are nevoie de cineva care sa stie sa bata cuie, sa asculte, sa nu fie mofturos sau prea amar. Furnica admira oamenii care sunt buni dansatori. Cam atat despre Furnica.

Azi din 135 am observat in amanunt straturile componente ale unui trotuar spintecat pentru a repara cine stie ce conducta. Reteta e urmatoarea: Se ia o felie de planeta, lata de 2-3m si lunga cat e nevoie. Se batatoreste zdravan. Se pune un strat de membrana textila si se toarna asfaltul. Peste o vreme se adauga si pavaj. Se integreaza in peisajul urban cu borduri si racorduri. Se picteaza cu dungi albe si galbene. Se calca. Iar si iar.

Vineri, la paralela 44.26′


Azi dimineaţă, în timp ce aşteptam şoferul la Lizeanu, pe trotuar, fix acolo unde începea trecerea de pietoni, stăteau la sfat 2 porumbei. Mititei, negri şi zburliţi, se clătinau de colo colo pe picioruşele lor subţiri, împărţind mereu aceeaşi fărâmitură de pâne. Erau foarte preocupaţi de treaba lor şi atunci când vre-o namilă umană trecea spre zebră, ei se fereau repede, dar tot în mers clătinat de pensionar, nici gând sa-şi desfacă aripile…

Mi-am întâlnit viitorul. Una din posibilele lui feţe, cea mai bună expresie a celei mai rele variante. Adică: O doamnă mignonă, intre 2 vârste, îmbracată cochet, feminin şi o idee copilăros, citind Dilema în metrou. Avea faţa senină, îngrijită, părul blonduriu, într-un bob scurt, cu onduleuri, accesorii colorate şi mâinile curate. Curate, adică fără verighetă. Prima oară când am vazut-o, mi-am scos telefonul şi l-am forţat sa o pozeze, ceea ce-i greu de făcut cu butonul stricat, dar imaginea trebuia prinsă. A doua oară, acum 3 zile, am văzut-o, era aceeaşi. În 2 minute nu mai ştiam unde s-a pierdut. De fapt se aşezase, lângă mine. Am vrut să-i zic ca îmi place de ea. Desigur că idee nu am ce face şi ce e cu viaţa ei, dar…

Se cere curaj pentru orice lucru în viaţă. Şi nu există reţete sau standarde valabile universal. Şi parcă ştii că ar trebui să fie altfel, întrebarea e numai de unde ştii Dom’le? Interior? Din filme? Din cărţi? Povestea TA numai tu o poţi scrie…Mă intreb…