In dimineata asta m-am trezit devreme. Stateam aseara la sfat cu o prietena. Anumite evenimente dureroase din viata ei au „ajutat-o” sa se inchida in sine, efect amplificat si de singuratatea de tip „stau singura pt ca imi place, dar totusi eu cu cine schimb o vorba seara?”. Nu e genul de burete absorbitor de pareri si sfaturi, asa ca trebuie sa-i vorbesti cu grija. I-am sugerat ceva ce imi sugerez mereu si mie. „Yes man” e varianta dusa la extrem, dar cred ca ar fi bine sa mai spunem si „Da”. Locurilor, oamenilor, posibilitatilor. E bine sa programezi, sa ai agende, sa alegi in oarece cunostinta de cauza, dar unde mai e spontaneitatea? Unde intervine diferenta intre omul viu si cel programat, ce functioneaza pe baterii de cafea? Fix aici, in interstitiul dintre propunere si primul gand de a spune „Nu” (nu pot, n-am timp, n-am bani, nu azi), micul „da” care rasare e seminta fericirii, din a carei copac isi aduc apoi aminte ca nu au mai dat muguri demult si initiativa, si speranta, si rasetul, si bucuria, si noile prietenii, si multumirea de sine.
Un gand a fost. Da-ti-l pe „Nu” jos din brate, duca-se de unde a venit.
viata ca o floare de iasomie 