În lumea mea perfectă, visată şi atemporală, într-o dimineaţă albă se trezeşte o fată cu părul închis răsfirat pe umeri, într-un halat alb şi el. Poartă pe umăr multe săruturi, îşi bea cana de cafea privind afară spre oraşul înverzit. Pe fundal se aude Moby, cu „Dream about me”.
Între adevăr şi minciună nu-i decât o diferenţă de percepţie şi nimic nu e sigur. Sau nu ar trebui. Ar trebui să stăm drepţi şi înalţi, să primim dragostea, să slobozim liane care să o înconjoare, să lăsăm părţi din noi să se schimbe sau să plece, dar să ştim că esenţa noastra este independentă, ne aparţine şi ESTE BUNĂ.
Crisparea şi neadecvarea, dorinţa disperantă şi disperată de a „încăpea într-un loc”, înfrigurarea uitării la ceas. Bătaie de joc ţi-e viaţa în care aştepţi să treacă timpul, de parcă ţi-ar fi duşman, de parcă nu e viaţa ta cea care trece odată cu el şi de parcă săptămâna ar fi alcătuită din 2 zile libere urmate de un spaţiu gol şi nedorit şi iar tot aşa.
„Timpul ajunge întotdeauna celui care il foloseşte” – spunea, într-un citat aproximativ, Leonardo da Vinci. Îmi vreau timpul înapoi. Ştiu, asta este lumea în care trăim. Nu e cea mai rea, tare aş vrea sa o facem mai bună. Tare aş vrea ca timpul să le aparţină din nou oamenilor. Să nu fie mereu, pentru toată viaţa, împărţit în intervale orare predefinit-obligatorii.
De la 4000 de USD pe lună în sus oamenii din SUA încep să fie ecologişti şi conştienţi de alegerile pe care le fac în materie de consum si felul de a-si trai viata ca om si ca personalitate. Dedesubtul pragului, zice-se, sunt muguri de tentative care rasar mereu dar nu ajung să se traducă în mod de viaţă decât atunci când se apropie de pragul de mai sus.
Da. Am ajuns unde ştiam că voi ajunge: Consecvenţa alegerilor este vitală…
viata ca o floare de iasomie 