” – tu esti normala la cap?” „-Sincer?”


Am vazut aseara „Silver Linings Playbook”. Alex a adormit, era obosit, el ades adoarme la filmele alese de mine, desi aseara a rezistat mai mult ca de obicei.

Filmul este despre un om care incearca sa-si recupereze psihicul prin credinta in „silver linings” – partile bune ale oricarui lucru din viata. El crede ca daca va face partea lui de treaba – adica sa devina mai slab/sportiv si sa fie mai intelegator cu sotia lui, aceasta se va intoarce la el si ei vor fi din nou fericiti impreuna.

Povestea continua semi-pueril pana apare Tiffany, o” fata fara masti” care il provoaca la sinceritate si la asumarea partilor intunecate si a tuturor trasaturilor omeneste pe care anti-depresivele ar vrea sa le reduca la o stare-agonizanta-dar-liniara. Impreuna invata sa danseze, merg la un concurs, pana la urma se salveaza unul pe altul prin dragoste si acceptare intreaga.

E frumoasa povestea, poti sa razi, poti sa plangi, poti sa te pui pe ganduri si sa ii multumesti Domnului ca in Romania poti sa faci o criza de isterie fara sa ti se bage pe gat in secunda doi o carca de medicamente pentru o fotosinteza linistita pentru tot restul vietii.

Inca ni se ingaduie sa fim vii! Inca putem fi nefericiti, e voie!

Pentru ca asa sunt oamenii, cu ups’n downs. Nu poti fi mereu sus, nu poti mereu fi jos. Nici nu conteaza unde esti, cat timp iti respecti fiinta si starile si nu-ti dai mereu in cap cand curba aluneca putin.

Dar ce credeti despre oamenii ciudati? Acele persoane care prin felul lor de a fi, prin ceea ce spun/fac scot din tine chestii pe care ori nici nu le stiai, ori le banuiai, ori…

Parti si bune, dar si rele, parti care nu intra in rama de normalitate si „zen”

parti pe care fiinta ta oficiala zambareata si linistita nu mai stie in ce colturi sa le inghesuie?

parti pe care job-description’u nici nu le include, si nici nu le tolereaza

 

Eu de exemplu n-o sufar pe fiinta mea isterica, care tipa/urla/boceste, are glasul subtire si ascutit.

de fapt sunt trei tonuri de exprimare a durerii/maniei:

supra-tonul de mai sus

partea de mijloc, cea cu vocea adevarata si plansete in hohote si injuraturi/trantit de usi/impulsivitate maxima

ultimul tot, cel de lacrimi amare de neputinta, cea de fetita mica, cea care cere intelegere, dar nu poate sa impuna nimic. Ea a venit ultimele dati, doar ea.

Una peste alta, sa fii nenormal este un lux. Un lux pe care si-l permit (in sensul de „a se lasa in voia”) putini.

Just because.

 

 

 

 

 

Anunțuri

am un fir rosu. E incrancenarea. Ca un spasm si o zbatere mereu pe loc, mereu cu sentimentul ca am intarziat asa de tare, ca pot nici sa nu ma mai duc. Ca nu e aici, ca nu e acum, ca nu e si nu a fost niciodata.

Pe cat sunt de buna, sunt si rea. Sau asa cred….si e groaznic.

Cred ca iubirea de inceput nu am cui o cere. Am cui, dar nu stiu cum si nu cred ca stie sa auda sau sa dea. si nu vorbesc de Alex.

Le-as lasa in urma, dar nu e asta calea. Calea e sa dau eu cat nu mi s-a dat mie acelor oameni si apoi tot eu sa imi dau mie. De unde? De aici, din suflet. Cu permisivitate, iubire si timp.

Vini voi mai purta dupa mine, poate nu aceleasi, dar….

De undeva am nevoie sa gasesc o mare de iertare si voi fi bine. Pentru ca asta inca mi-e presus.


Azi a nins in conglomerate de fulgi 🙂  zeci de fulgi, in manunchiuri, cadeau cu viteza ametitoare din cer spre a se topi de asfaltul negru.

A fost repede, efemer si foarte frumos.

Am fost aseara la folk, in Iron City. A fost racoare, dar atmosfera a fost calda si melodiile au curs.

Am auzit niste cantece vechi, cu melodie orientala si versuri romanesti, precum si cantece de mineri de Transilvania.

Candva, probabil ca ma vor preocupa lucruri mai serioase: unde sunt cei mai buni doctori, cum sa faci bani, cum sa rezolvi una sau alta.

Sau poate nu…visarea face parte din felul meu de a fi.

Asa ca voi fi mereu o parte visatoare si o parte femeie practica-si-descurcareata-desi-zapacita.

Cateodata ma gandesc: cui ii pasa? Poate toate sunt nimicuri si ar trebui sa ne gandim la pacea mondiala, salvarea balenelor, crestinarea pigmeilor..etc.

Dar daca iti pui asa intrebari te afunzi intr-un haos al deciziilor altora si iti dai seama ca esti picatura unei picaturi dintr-un ocean si te poate cuprinde disperarea.  Atunci devine de inteles cu cata voluptate decizi cu ce sa umpli briosele,  cum sa fie puiul, la ce film sa mergi sau cum sa stea sosetele in sertar.

Micime? Da. Perfectionism inutil? Sunt de accord.

But it keeps you sane.

 

Noua vineri e luni :) salut!


Cine mi-a furat visele?

Cum m-am lepadat de ele ca de o haina cu poale lungi? Cum m-am dezbracat de ele ca baba Dochia, nestiind ca imi mai trebuiesc ca lupa de privit zilele?

Nu sunt animal urban. In orasul asta mare cel mai mult iubesc tot parcurile si mai ales Herestraul – pentru ca nu-i flancat de blocuri…

La orasul asta mare iubesc cel mai mult tot distanta egala si relativ rezonabila pan la munte si pan la mare.

Bucurestiul este un oras de serviciu.

O gara imensa in care multi au ajuns sa locuiasca.

Cand te crezi prea bun/destept/corect Dumnezeu iti arata ca esti, dar sunt si altii, sau de fapt nimeni nu e.

Ati observat ce mult ne place sa fim moralisti? Eu sufar de asest defect. Si a spune ca „sufar” e defapt o figura de stil, caci in mod sigur nu sufar cand ma simt superioara

-celor care sunt grasi  – pentru ca eu fac miscare, si „cum de-si neglijeaza corpul in asa hal, ce ei nu se vad in oglinda? ”

– celor murdari si care put prin RATB-uri, pentru ca eu sunt curata si niciodata nu as ajunge in halul asta…

– celor care nu strang dupa ei, care urca in raspar scarile rulante oprite (am facut si eu asta) , care isi plimba cainele pe aleea lunga din fata blocului si nici capul nu-i doar de rahatii pe care calca si ei si altii, zilnic.

A face ce e corect inseamna ca ai si dreptul sa faci observatii cui incalca regulile, dar placerea de a fi moralist este degradanta ea in sine. Atunci cum sa te exprimi ca sa spargi bariera nesimtirii si sa indrepti acel lucru?

„Ai scapat o hartie pe jos” -Nu, am aruncat-o.

„[Preotului, dupa cununie, nu mai e nimeni de fata] Ati mestecat guma pe toata durata slujbei” – „Nu, nu e adevarat, am scos-o inainte” -„Dar v-a vazut toata lumea, cum puteti nega?” – Ei si, daca e  asa, am gresit, te rog sa ma ierti” – macar niste scuze superficiale – prea rapide si cu privirea senina.

Cand a devenit nesimtirea primul sentiment pe care il exprimam cand raspundem unei observatii. Eu nu cred ca daca eu sunt eu, inseamna ca am intotdeauna dreptate. As fi Dumnezeu si in orice caz, s-ar crea un set de reguli ciudate pe lume, pentru ca  eu, tu, noi, gresim ades. Sa recunoastem e greu, si e inca mai greu sa recunoastem trufia, nevoie de auto-validare si nedorinta de a ne schimba ce stau in spatele acestei ignorari.

Altele…

 – Fac sport, deja a treia luna la rand incepe. La Magnolia Club,  cu Madalina si Elena, foarte bine si foarte frumos. Corpul meu iubeste efortul, chiar si durerea surda din muschi de dupa. Corpul meu se intinde ca trestia, se lungeste imaginar, se arcuieste, se apleaca, se contracta, se forteaza. Mada e un exemplu de vointa si pozitivitate, iar Elena are miscari frumoase si ne cere sa fim si atente, nu doar robotei. Si pe antrenoare le doare cand fac sport! si ele se forteaza! Nu devine niciodata o joaca de papusi, mereu e loc de mai bine!

Sala imi lasa putin timp pentru celelalte. Dar usor-usor si fara incrancenare se pot face multe.

– Acum am in lucru aceasta rochie in stilul anilor 60. Va fi de un rosu-portocaliu si dintr-o tesatura mai groasa. Am croit-o si am inceput sa o cos aseara. De abia astept sa vad cum iese!

– ne reintoarcem la salate/fibre/mancare colorata

Echilibrul e o treaba fragila si nici nu-i mereu de dorit pentru ca ne-ar schimba esenta de fiinte prapastioase si schimbatoare. minus pe plus nu da zero, slava Domnului!

Aveti grija de voi, cu tot ce cuprindeti!