Luni albastră-roz-gri


Am început antrenamentul pentru Apuseni. Prima alergare a fost mai scurtă (3.9 in loc de 5km) şi mai rapidă (6.20 în loc de 8.40 min/km), şi a avut loc pe digul Sloboziei, sâmbată seara.

A alergat şi mama lui Alex cu mine 🙂

Am folosit pentru prima oara Caledos Runner app pentru alergare, cu telefonul prins pe braţ, dar de exemplu cum ştii cât ai alergat şi la ce viteză? tre’ să dai jos telefonul, să te uiţi, asta însemnand să faci o pauză…
Concluzii – habar nu am sa-mi calibrez viteza sau distanţa. Vom învăţa….

Mă simt bine cand alerg ( mintea imi aleargă şi mai abitir – ii e tare frică, vă spun), dar spre sfârşit ma ia spatele în partea de jos. Mădă, tare mi-i dor de tine şi de orele tale minunate de pilates.

WW ma enervează. Luni la 7 şi 10 dimineaţa deja nu mai poţi rezerva nimic pentru luni şi marti. It sucks!

Alex e de acord cu nebunia mea, a zis chiar ca o să mai alerge din cand în când cu mine. Lui nu-i place alergarea, asa ca apreciez 🙂

Azi voi face rost din nou de verzaturi pentru mese primavaratice. Amandoi ne simţim mai bine mancând uşor şi din ce în ce mai curat, mă bucur de asta.

Duminica am mers la Călarăsi, pe malul Dunării. Am cautat liniştea paşilor prin iarba proaspăt înverzită şi miile de foricele albastre ca cerul. Am găsit contraste frumoase între verdele unui tufar şi mâneca mea, am mancat nişte sarailii proaspete şi bune la o cofetărie, am mers pe nisipul tocmai părăsit de ape. Am vrut sa ma înec de albastru şi soare, dar am luat tristeţe din visele neîmplinite ale altora. Înţeleg mai tare ca oricand că nimic nu doare mai tare ca viaţa traită la foc mic-mic după cum a bătut vântul şi propria neputinţă e mai amară ca orice venin… Iar dacă ajungi aşa la o varstă la care noile inceputuri par de necrezut, te îmbolnaveşti, căci amarul se adună în tine şi n-are unde se duce…

Dimineata asta de luni a venit mohorâtă şi fără chef. Cum să nu fim mediocri? Soluţia e să facem ceea de ce ni-i frică, sa ne dezgolim sufletele, să riscăm, să fim vii…

Lunea şi o combinatie nefericită de hormoni îmi arată lucrurile în gri. Dar griul ăsta nu poate învinge albeaţa de sărbătoare a celui mai frumos prun de la Barajul Dunarii, şi nici rozul pudrat şi parfumat al caişilor în floare. Primăvara năzuroasă tot primavară se cheamă şi nu mai poate ea de melancoliile noastre.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s